Revenirea lui Iisus

Din cerul larg şi infinit,
În jos, spre lume, am privit,

Şi sufletul în mine-a plâns,
Văzând cât rău aici s-a strâns.

A cerului înalte bolţi
Eu le-am deschis ca nişte porţi,
Şi-am hotărât să mă cobor,
Să fiu din nou Învăţător.

Iar eu, Iisus, m-am întrupat,
Şi de la oameni chip am luat,
Să am înfăţişarea lor
Şi să le vin în ajutor.

Am revenit pe-acest pământ
Iubit şi legănat de vânt,
Şi am văzut că-l umilesc
Chiar cei care îl locuiesc.

Am întâlnit oameni loviţi,
De disperare stăpâniţi,
Dar când le-am spus de bunătate,
Au vrut să plângă mai departe.

Şi i-am văzut pe cerşetori,
Cu mila de la trecători
Făcându-şi case şi palate,
Când le vorbeam despre dreptate.

Iar cei atât de supăraţi
Pe prieteni, pe vecini şi fraţi,
N-au vrut s-audă de iertare,
Doar să rănească, să omoare.

Dar cei mai mulţi, în casa lor,
Priveau către televizor,
Ce le-arăta minciună, ură,
Iar ei o luau ca-nvăţătură.

Degeaba i-am chemat mereu
Să se adune-n jurul meu,
Să îmi urmeze iar povaţa,
Căci eu sunt calea, adevărul, viaţa.

Şi în zadar i-am tot strigat,
Căci nimeni nu s-a deranjat
Să vină şi să mă asculte,
Surziţi de certuri şi insulte.

Grăbiţi să pună ban pe ban,
Mai mulţi în fiecare an,
Prea ocupaţi, atunci şi-au spus
Că n-au nevoie de Iisus.

Iar eu amarnic m-am mâhnit,
Şi-am înţeles că am greşit
Venind aici să mântuiesc
Pe cei ce asta nu-şi doresc.

Nu am putut să îi ajut
Pe cei ce nu m-au cunoscut,
De oameni eu am fost trădat,
Nepăsători, m-au alungat.

Cu sufletul rănit şi greu
Eu m-am întors la Tatăl meu,
Dar fără să mă mai jertfesc
Pentru păcatul omenesc.

Credinţă, Lumină, Adevăr

Numai                        Lumina                         Trăieşte

Credinţa                     Ne arată                        Adevărul!

În noi înşine                De fapt                          Este tot

Ne ajută                     Cum să înţelegem          Ce trebuie

Cu adevărat                De unde venim               Să ştim

Să ne eliberăm           În realitate                      Acum!

Enigmele timpului

Deşi ne par atât de scurte,

Trec zile, luni şi săptămâni;

Dar oare au trecut prea multe?

Şi câte încă mai rămân?

Ne credem azi stăpânii lumii,

Ştim timpul să îl măsurăm,

Pare că-i simplu pentru unii;

Credem că ştim, dar ne-nşelăm.

Nu ne-am gândit că poate timpul

Nu curge-ntruna drept nainte,

Ci poate are-un drum mai simplu,

Şi calendarul, deci, ne minte.

Asemena unei planete

Ce se-nvârteşte după soare,

Şi timpul poate să repte

La nesfârşit a sa mişcare.

Când îţi alegi un loc anume

Să fie punctul de plecare,

După ce mergi în cerc prin lume,

Ce loc era, mai ştii tu oare?

La fel şi timpul poate curge

Pe traiectoria sa rotundă,

Dar ce dovezi putem noi strânge

C-am mai trăit acea secundă?

Sau poate timpu-n drumul său,

Trecând, se-ntoarce ne-ncetat,

Până va face-un ghem din nou

Din firul său desfăşurat.

Ne temem că-ntr-o bună zi

Se va produce-o tragedie,

În care viaţa va pieri,

Şi nici pământ n-o să mai fie.

Nu ştim că s-ar putea-ntâmpla

O catastrofă mult mai mare,

Şi timpu-n loc atunci va sta,

Nu va mai curge-n continuare.

Întreaga noastră viaţă pare

Un punct de intersecţie,

Dar unde ne va duce oare,

Prin timp, a sa direcţie?

Căci timpul e esenţial,

Dar poate fi oprit?

Oare ajunge la final,

Sau curge infinit?

Ce-i timpul, veşnic ne-ntrebăm,

Dar nu putem să ştim,

Şi încercăm să-l măsurăm,

Dar nu îl stăpânim.

Puterea e în tine

Când valurile vieţii

Te vor acoperi,

Din negurile ceţii

Mai alb tu vei ieşi.

Izvorul şi puterea

Le poţi trezi oricând,

Să-mprăştie durerea

Cu forţa unui gând.

Secretul e în tine,

Şi dacă-l recunoşti,

Vei şti la fel de bine

Să-nvingi duşmane oşti.

Pe lume n-ai ajuns

Orfan şi părăsit,

Ce ai îţi e de-ajuns,

Dacă-i descoperit.

Să nu laşi nerăbdarea

Ca viaţa să-ţi conducă,

Şi nu-i urma cărarea,

Că-n beznă-o să te ducă.

Nisip dacă aduni,

Pe plajă lângă mare,

În două săptămâni

Ce-ai strâns, prea mult îţi pare.

Chiar dacă-ntr-un minut

Ai adunat puţin,

Când ziua a trecut,

Ai deja pumnul plin.

La fel ca şi nisipul,

Cunoaşterea o strângi

Şi ieri, şi azi, cu timpul,

În multe zile lungi.

Dar când te uiţi în suflet

Să vezi ce-ai dobândit,

E forţa unui tunet,

Un talisman vrăjit.

Chiar dacă-i îngropată,

Prin trudă şi răbdare,

Puterea ce ţi-e dată

Va fi cu-atât mai mare.

For everyone

Feed with your fear,

To make it disappear.

Give all your love,

To get it from above.

Send only light,

To have it in your sight.

Tease and fight no more,

And peace will come for sure.

Bury deep your pride,

Don't keep it by your side.

Forgive yourself and others,

And they'll become your brothers.

Turn the past in never,

To live and love forever

And seek within the force

To make the future yours.

In order to be free,

Don't ask, don't need, just be!

IT

IT came from the darkness of the past,

And through the centuries will last.

IT is our promise, written in blood,

With only two letters, becoming one word.

IT came from your heart to my heart,

To tie us forever and never apart.

Eternal, immortal like us, IT won’t die,

Will bring us together, again you and I.

A life is one second, and death even shorter,

The universe endless, but our love, greater.

You send me a whisper, I give you my breath,

Until meet again, we’ll sleep our death.

Chemarea

Castelul Uhrovec - Slovacia

Am luat cu mine în mormânt

Durerea

Şi am adus-o înapoi,

Mai puternică.

Am luat cu mine

Disperarea

Şi îi simt tăişul din nou,

Ascuţit ca un diamant.

Am luat cu mine

Ochii tăi negri,

Să-mi lumineze calea

Dintre vieţi.

Ei sunt şi acum cu mine.

Oriunde merg,

Simt că doi ochi negri

Mă urmăresc.

Am luat cu mine iubirea

Ce o simţeam,

Ca să n-o uit

Vreodată.

Am luat cu mine amintirile

Unor zile fericite

Şi altora zbuciumate.

La fel sunt şi acum

Zilele mele.

Am luat cu mine priveliştea

Unor dealuri însorite.

Le văd şi azi,

Cu sufletul.

Am luat toate acestea cu mine

Şi nu am pierdut nimic

Pe drum.

Am luat cu mine

Tot ce aveam nevoie

Ca să te pot găsi

Din nou.

Mi-am luat viaţa,

Dar nu mi-am ucis

Iubirea.

Mi-au luat totul,

Dar nu mi-au sfărâmat

Visele.

Sufletul meu a sângerat,

Părăsit şi singur.

Te-am urmat în lumea umbrelor,

Fără să privesc

Înapoi.

Acum te chem din nou,

Să apari din noapte.

Acum cuvintele noastre

Nu ne vor mai condamna

La moarte.

Acum avem libertatea

Pentru care ne-am rugat.

Şi îmi doresc nespus

Să auzi

Chemarea mea.

Şi dacă

Şi dacă nimeni n-ar mai fi,

Ar fi doar străzile pustii,

Şi soarelui i-ar mai zâmbi

Doar pietrele în zori de zi.

Şi dacă oamenii-ar pleca,

Cu toţii pe o altă stea,

Doar liniştea ar mai striga,

Pereţii goi ar asculta.

Şi dacă toţi am adormi

O oră-ntreagă-n plină zi,

Oraşele ar amorţi,

Iar viaţa lor s-ar ofili.

Şi dacă noi ne-am înălţa

O zi la cer şi am zbura,

Pământul  l-am elibera

De greutatea ce-l strivea.

Şi dacă noaptea n-ar veni,

Atunci căldura ne-ar topi,

Toţi râuri care curg am fi,

Şi cu oceanul ne-am uni.

Şi dacă vântul ar sufla,

Iar oamenii ar îngheţa,

Nici umbrele nu s-ar mişca,

Ar stăpâni doar iarna grea.

Şi dacă veşnic am trăi,

Şi nemurire am primi,

Noi niciodată nu am şti

Ce-ar fi atunci când n-am mai fi.

Adevărul ascuns

Partea nevăzută a adevărului

se ascunde

în spatele percepţiei.

Nu o vedem,

dar ştim că există.

Înaintăm ca nişte orbi,

păşind în necunoscut,

sperând că am nimerit

interpretarea corectă.

Implorăm adevărul ascuns

să ni se arate.

Uneori, el răspunde chemării noastre,

iar înţelegerea apare,

scăldându-ne într-un ocean de pace.

Totul devine transparent,

iar alegerile sunt clare.

Dacă nu reuşim să îl înduplecăm,

adevărul refuză să se arate

şi rămâne în umbră.

Încercăm să ne răzbunăm pe el,

îi cerem socoteală,

şi ne pare nedrept că a ales

să rămână invizibil.

Îi simţim aripile negre

atingându-ne vieţile.

El are un motiv concret şi real

să rămână ascuns,

dar necunoscut pentru noi.

Dacă nu îl aflăm,

strângem în suflet nori,

ce cad în ploaie

sub formă de „de ce?”

Dar umbrela sufletului se deschide

şi ne protejează.

Suntem întotdeauna protejaţi,

dar trebuie să credem cu tărie.

Paşii noştri făcuţi în gol,

printre incertitudini şi „de ce?”,

creează o cale de lumină.

Este propriul nostru drum,

căruia numai noi

îi dăm strălucire.

Şi orice loc, oricât de întunecat,

poate deveni plin

de lumina noastră.

Avem impresia greşită

că numai soarele are puterea

de a alunga întunericul.

Dar fiecare dintre noi

este propriul lui soare,

răspândindu-şi razele dincolo de orizont,

până când nu mai rămâne

nici un colţ de suflet

rece şi însingurat.

Avem cu toţii puterea soarelui

şi suntem farul drumului nostru.

Deşi adevărul ascuns

va rămâne acolo,

în emisfera lui întunecată,

el nu va avea nici o putere.

În solitudinea lui îngheţată,

se va simţi părăsit şi învins.

Lumina acţiunilor noastre

ne va conduce

dincolo de regatul pustiu

al adevărului ascuns.

Soarele de andezit

Soarele de andezit de la Sarmisegetuza Regia

(sursa imaginii: Wikipedia)

Eu l-am visat, şi-n păr mi-a prins
Cunună dintr-un foc nestins;
Şi-n visul meu am strălucit
Ca soarele de andezit.

În piept o inimă îmi bate,
Dar poate că nu am dreptate,
Şi poate-i un fragment cioplit
Din soarele de andezit.

Şi simt o sursă de putere
Ce radiază peste ere,
Fără apus sau răsărit,
Din soarele de andezit.

De la distanţă m-a-ndrumat,
Şi viaţa-ntreagă mi-a schimbat,
Botezul eu mi l-am primit
Prin soarele de andezit.

Nu are-n jurul lui planete,
Dar are sute de secrete,
Pe care-n vis mi le-a şoptit,
El, soarele de andezit.

Sunt raze-n interiorul meu,
Ce se aprind, şi ard şi eu,
Cu el în spirit m-am unit,
Cu soarele de andezit.

Din locul sacru m-a strigat
Şi din puterea lui mi-a dat,
Iar glasul eu l-am auzit,
Al soarelui de andezit.

Se zbate-n întuneric lumea,
Căci şi-a pierdut înţelepciunea,
Dar eu lumină am primit
Din soarele de andezit.

Iar cei care îl vor găsi,
Cunoaştere vor dobândi,
Şi viaţă fără de sfârşit,
Prin soarele de andezit.

Îl întâlnesc în gând şi-n somn
Pe cel ce mi-e Stăpân şi Domn,
Ce paşii mi-a călăuzit,
El, soarele de andezit.


Lumina

Ne naştem şi trăim departe de lumină,

Dar în lumină-am fost şi-acolo ne întoarcem,

Când cupa vieţii noastre ajunge-aproape plină,

Urmează legătura de beznă s-o desfacem.

Ne vom elibera, aflând ce-am ştiut cândva,

Recunoscând lumina din care am plecat,

Ne vom întoarce-acasă şi-aici noi vom putea

Să înţelegem forţa ce viaţă-n dar ne-a dat.

Cât timp ne spunem oameni, robi suntem, în sclavie,

Ţinuţi în legături ce nu pot fi văzute,

Dar dincolo de lanţuri se află cel ce ştie

Nemuritoare taine ce de-om nu pot fi ştiute.

Acel ce ne-a creat, pe noi şi-ntreaga lume,

Acela care viaţă şi moarte a-mpărţit,

Nu este o persoană, nu are chip, nici nume,

Ci este doar lumină, un soare infinit.

Din zori, de când ne naştem, şi până la apus,

Ne străduim din greu şi încercăm să strângem

Comori de-nţelepciune, să ştim tot ce s-a spus,

Şi ne-ncetat noi soarta ce o avem o plângem.

Vom trece în final de marea barieră,

Şi-abia atunci, treziţi, noi vom putea vedea

Cunoaşterea umană că-i pulbere-efemeră,

O ceaţă peste suflet, dar ne-am hrănit cu ea.

Nu vom găsi aici răspunsuri la-ntrebări,

Şi nu vom şti de unde venit-am pe pământ,

Putem însă căuta lumina-n depărtări,

Căci suntem toţi lumină, închisă-ntr-un mormânt.

Şi totuşi, ştim

Ne aflăm într-un cub

cu trei feţe transparente

şi trei acoperite.

Cineva a hotărât pentru noi

ce putem vedea

şi ce rămâne ascuns.

Vedem într-o parte cerul,

într-o parte pământul,

iar în cealaltă parte curge timpul,

monoton,

într-o singură direcţie.

Totul ar fi minunat,

incredibil de frumos.

Dar rămân trei părţi întunecate,

inaccesibile pentru creatura

numită OM.

Şi poate că sunt chiar mai multe,

dar câte, nu ştim.

Suntem condamnaţi

să ştim

atât de puţin!

Ştim că suntem aici,

prizonieri fără voia noastră.

Ştim că unii dintre noi iubesc viaţa, iar alţii nu,

dar cei mai mulţi sunt

indiferenţi.

Şi poate că aşa-i cel mai bine.

Suntem prinşi într-o horă,

înlănţuiţi,

şi trebuie să terminăm dansul

întregi, necălcaţi în picioare.

Dacă ne oprim şi întrebăm:

De ce dansăm?

ceilalţi vor trece peste noi

fără milă, ca hoardele barbare.

Şi atunci e mai bine să nu ne oprim,

să nu întrebăm.

Şi totuşi, vedem

că zilele se scurg

ca nisipul printre degete,

şi rămân pentru totdeauna

în partea de jos a clepsidrei.

Şi totuşi, auzim

numărătoarea inversă,

care începe în fiecare zi,

amintindu-ne că suntem

tot mai aproape de punctul zero.

Şi totuşi, ştim

că va veni o zi

când vom sparge cubul,

şi vom ajunge

acolo unde nu ne lovim de faţete întunecate,

acolo unde bate inima sufletului.

Infinitul se apropie,

deşi este aici demult,

nevăzut.

Sufletele sunt înşirate ca perlele

pe o salbă de la minus la plus infinit.

Trezeşte-te!

Chiar crezi că dacă te-ai născut,
Este de-ajuns a respira?
Şi dacă lumea ai văzut,
Nu mai există altceva?

Şi ce rost are să trăieşti
De azi pe mâine şi poimâine,
C-un singur gând: să te hrăneşti,
Să pui pe masă înc-o pâine?

Şi ce rost are să primeşti
Un corp de lut şi-o viaţă-n dar,
Când tu pe toată-o iroseşti,
Trăind în gol şi în zadar?

Nu te-ai gândit că eşti aici
Să foloseşti ce ai primit,
Că trebuie să te ridici,
Să faci ceva deosebit?

Aş da orice să reuşeşti
Să vezi ce ai putea să faci,
Din somn adânc să te trezeşti,
Şi să începi să nu mai taci!

Chiar de-i puţin, şi tot e mult,
Măcar să-ţi pui o întrebare:
“Aud o lume, dar ascult
Ce-mi spune sufletul meu oare?”

Un glas te strigă cu ecou,
Adânc în tine îngropat,
E timpul să-l auzi din nou,
Căci până-acum l-ai neglijat!

Când vremea unei flori va trece,
Petalele îi vor cădea,
Iar amintirea-i se va şterge,
Şi poţi şi tu să mori ca ea.

Dar ai o altă variantă,
Ce poate fi de tine-aleasă,
Căci eşti un om, şi nu o plantă,
Ce moare-ncet când e culeasă.

Şi dacă te gândeşti mai bine,
Nu e târziu să poţi schimba,
Pentru ceilalţi şi pentru tine,
Ce-i important în viaţa ta.

Natura te-a născut ca fiinţă
Sublimă şi desăvârşită,
Ai gând, raţiune şi voinţă,
Dar stă în praf, nefolosită!

Mă doare sufletul amar,
Să văd atâtea vieţi pierdute,
Aş vrea să fie un coşmar,
Să văd conştiinţe renăscute!

Refuz să cred că n-au rămas
Şi oameni care drepţi pot sta,
Când fiecare s-a retras,
Ca piept cu viaţa să nu dea!

E trist şi chiar ar fi păcat
Să pierdem clipă după clipă,
Să creadă cel ce ne-a creat
Că a făcut cu noi risipă!

Bun venit!

Am întrebat vântul, demult,
De visul meu se va-mplini;
Sunteţi aici, şi e mai mult
Decât mi-aş fi putut dori.

Am strâns în paginile mele
Dorinţe, vise, amintiri,
Şi-aş vrea să vă gândiţi că ele
Nu sunt doar simple povestiri.

În fiecare strofă nouă
Am pus o rază de lumină,
Ca să vă lumineze vouă
O viaţă caldă şi senină.

N-aş vrea să credeţi, când citiţi,
Că mă închin la frig şi moarte,
Şi fără teamă s-o priviţi,
Ca fiind un pas spre mai departe.

Nu vreau să vă împovărez
Cu deznădejde şi furie,
Încerc doar să vă-ncredinţez
Ce mi-a fost spus, de sus, şi mie.

În lume mea o să găsiţi
Şi rânduri triste, şi regrete;
Le-am scris ca voi să nu greşiţi,
Ce-i rău să nu se mai repete.

Şi dacă voi veţi reuşi
Citind, în bine a schimba
Puţin din felul de-a trăi,
Din suflet mă voi bucura.

Eu simt că scopul vieţii mele
Este să-ncerc să vă ofer
Un dar în versuri, şi prin ele
Nu mă uitaţi, atât vă cer!

Căci cea mai neagră şi mai cruntă
Este o moarte prin uitare,
Dar amintirea este sfântă
Şi e comoara cea mai mare.

Iar eu vă rog, dacă doriţi,
Până ajungeţi la sfârşit,
Prin pagini să călătoriţi,
Şi vă mai spun doar: Bun venit!